Privind doar peste cateva tradari pe care le voi mentiona in acest articol,este firesc sa ne intrebam:„oare care ar fi fost prezentul nostru,daca Mihai Viteazul,Horea,Closca si Crisan,Vlad Tepes,si mai ales,Constantin Brancoveanu,nu ar fi fost tradati?” Drept urmare,vom face o trecere in revista,a tradarilor prin care acesti domnitori romani au trecut,sperand sa invatam din aceasta pagina neagra a istoriei.
Constantin Brancoveanu
Tradarea cea mai odioasa,din punctul meu de vedere,este cea a domnitorului Constantin Brancoveanu.
Domnia acestuia, intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si uciderea domnitorului de catre turci - care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata - si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude.
Doamna Păuna a fost soţia lui Ştefan Cantacuzino.Aceasta provenea dintr-o veche familie de boieri înstăriţi. Doamna Păuna şi-a determinat soţul să-i ceară lui Ali Paşa, în primăvara anului 1714, când acesta a ajuns la Bucureşti, înlăturarea lui Brâncoveanu de pe tron şi „ungerea“ lui ca domnitor.
La Istanbul curgeau pârile şi plângerile împotriva lui, făcute de Cantacuzini, cărora li se adăugase şi Mihai Racoviţă, fostul domnitor al Moldovei (1707-1709). Era doar o chestiune de timp până la sosirea firmanului de mazilire. Decizia sultanului fusese deja luată, dar se aştepta momentul oportun până la punerea sa în practică. Turcii nu voiau să sperie prematur vânatul, mai cu seamă că doreau să pună mâna pe imensele averi ale Brâncoveanului, bogăţii care-i aduseseră supranumele de Altin bey (prințul aurului).
Pe 24 martie 1714,cum am mentionat deja,soseşte la Bucureşti capugiul Mustafa aga, un vechi prieten de-al domnitorului, sub pretextul că se afla în trecere spre cetatea Hotinului, unde avea de transmis nişte ordine ale marelui vizir. E primit cu mult fast, în sala mare a spătăriei de la Curtea Domnească. Brâncoveanu îl întâmpină bucuros, ca pe o veche cunoştinţă, dar, în momentul îmbrăţişării, Mustafa scoate pe neaşteptate o năframă neagră pe care o pune pe umărul domnului rostind ameninţător „mazil", adică scos din domnie.
Disperat, Brâncoveanu caută ajutor la slujitorii săi, dar deja era prea târziu. Toate porţile erau ferecate şi păzite de oamenii capugiului. În aceeaşi seară, fraţii Cantacuzino primiră răsplata trădării lor. „Noaptea târziu, când spiritele în oraş se mai potoliră, cei doi fraţi Cantacuzini avură lungi convorbiri cu capugiul Mustafa aga, în timpul cărora îi promiseră imbrohorului ce urma să sosească, mari sume de bani pentru a fi ales domn marele spătar Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului” (Constantin Şerban).
Constantin Cantacuzino privea – aidoma tatălui său, postelnicul asasinat în 1663 – treburile ţării ca pe o afacere de familie, în care şeful acesteia hotărăşte cine e domnul şi ce politică va face el. De aceea luptase el pentru impunerea lui Şerban ca domn şi tot de aceea îşi convinsese mama să-l marginalizeze pe acelaşi Şerban, în momentul în care acesta părea că nu mai asculta de sfaturile sale. Tot el determinase alegerea lui Brâncoveanu ca voievod pentru ca mai apoi să tragă iţele pentru mazilirea lui şi numirea fiului său, Ştefan Cantacuzino, pe tronul Ţării Româneşti. În concepţia stolnicului, adevăratul stăpân al ţării era el, şeful familiei Cantacuzino, domnul nefiind altceva decât mandatarul propriei sale voinţe.
Aşa se sfârşi, în ură şi sânge, povestea unei familii ce dăduse ţării pe unul dintre cei mai de seamă cărturari ai timpului, stolnicul Cantacuzino, şi pe unul dintre cei mai însemnaţi domni ai românilor, Constantin Brâncoveanu.
Interesant este faptul că doamna Păuna Cantacuzino,nu a dorit ca fosta familie domnitoare(Brâncoveanu) să sufere şi, după ce a auzit ce i se întâmpla la Istambul, a plecat la Mănăstirea dintr-un Lemn din Vâlcea pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni.
„Chiar în ziua în care Brâncovenii sunt decapitaţi la Istambul, Păuna are o nălucire îngrozitoare. Ea vede cu ochii minţi întreaga grozăvie. Speriată, începe să plângă şi să ţipe, ajungând în final să leşine. Timp de câteva zile este cuprinsă de nebunie. Ştefan Vodă, care îşi iubea soţia foarte mult, nu vede pedeapsa lui Dumnezeu în nenorocirea sa. Dă vina pe mătuşa călugăriţă, soră a mamei lui, pe care o acuză că i-ar fi făcut farmece Păunei, împreună cu alte femei. Ordonă ca acestea să fie spânzurate, iar pe mătuşă – maica Olimpia – pune să fie zidită într-o chilie din mănăstire.
Tradarea domnitorului Mihai Viteazul
Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.
In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri - de forma - cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu. Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins - si a devenit victima - in jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea aceluiasi mare istoric citat mai sus:
"La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. In zorii zilei cand voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: "esti prins". Mihai rosti un singur cuvant: "ba", si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele".
Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat, totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari romanesti e un fapt realizabil. Aveau sa treaca mai mult de trei veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp,speranta a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase ca se poate.
Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan
Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor - constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare. S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou - pentru a cincea oara - la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.
La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca - acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului - si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda - tragerea pe roata. Trupul lui Crisan, care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel. Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in parte, schimbarile pe care le-a urmarit. In anul urmator rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata iobagia.
In concluzie,se pare ca in natura noastra,a romanilor,tradarea a fost o practica des intalnita in realizarea propriilor ambitii personale,si mai ales,a interesului personal.Faptul ca aceste tradari,s-au lasat cu varsare de sange,fiind asasinati oameni de o valoare remarcabila,nu a contat prea mult.Dovada este lunga si interminabila epopee a tradarilor prin care poporul roman a trecut.
Astazi,putem spune ca romanii nu au invatat nimic din istorie,pentru ca la fel ca in trecut,politicieni,si oameni de stat,continua sa procedeze la fel.
Comentarii
Trimiteți un comentariu