Poate că,tocmai de aceea, fiecare dintre noi,este captivat de un anumit eveniment istoric pe care am încercat să-l vizualizăm cu ochii minții,și să-l trăim ca și cum ar fi real.De exemplu,pentru mine,asediul romanilor din anul 70 en asupra Ierusalimului,este un eveniment istoric care nu poate fi trecut cu vederea,astfel încât dacă ai curiozitatea să afli măcar câteva detalii despre asediul romanilor din anul 70,vei dori sa afli tot mai multe informații.
Astazi,aș dori să vă invit să călătorim în trecut,în perioada anilor 66-70 en,astfel încât preț de cateva minute să fim observatorii acestui eveniment.
Anul 66 en
Conform istoricului Josephus Flavius, violenţele au început în vara anului 66, în Cezareea,fiind provocate de nişte negustori greci care n-au ţinut cont de sensibilităţile religioase ale evreilor şi au tăiat nişte găini în faţa unei sinagogi. Iniţial, garnizoanele romane nu au intervenit, sperând că tensiunile vor dispărea de la sine. Nu s-a petrecut aşa, ci din contră.
Ca si cum nu era suficient,coruptul guvernator roman Florus,ia din tezaurul templului 17 talanti sub pretextul unor „impozite ajunse la scadenta”,fapt care ii revolta pe evrei si-i face sa se ridice impotriva Romei.Un înalt preot evreu a ordonat încetarea rugăciunilor pentru împăratul roman, din sinagogă. Însă marea nemulţumire a evreilor era aceea că romanii îi obligau să plătească taxe care lor li se păreau cam mari. Curând, situaţia avea să degenereze sub forma violenţelor de care se făceau vinovaţi atât evreii, cât şi romanii.Rebelii evrei,sau zelotii,navalesc in Ierusalim si-i macelaresc pe soldatii romani de aici.Apoi declara cu indrazneala ca provincia Iudeea este independenta.
Iudeea si Roma sunt in razboi!
La data aceasta, Eleazar, conducatorul partidei radicale si ruda cu marele preot, ocupase partea de jos a cetatii si Templul.
Conservatorii, cu cavaleria lui Agripa, au ocupat partea de sus a cetatii. Cand au incercat sa-i alunge pe insurgenti din curtile Templului, a urmat o saptamana de conflict sangeros cu multa macelarire de ambele parti. Sfarsitul saptamanii a adus o zi de sarbatoare, cand un numar de oameni si-au facut loc cu forta in Templu impreuna cu multi Sicari. Depasiti ca numar, conservatorii s-au retras din cetatea de sus si, ori au fugit din Ierusalim cu totul, ori s-au refugiat in templu, de unde li s-a dat apoi voie sa plece cu asigurarea ca nu vor avea nimic de suferit. Soldatii romani s-au retras in turnuri, dar curand s-au gasit asediati acolo. Totusi, intre timp Sicarii ucisesera pe marele preot si pe fratele lui, iar cetele dusmanoase dintre extremisti se luptau intre ele. Intr-adevar parea aproape ca si cum rebeliunea ar fi putut sa se distruga pe ea insasi. Oamenii staruiau zadarnic de cetele ce se luptau intre ele sa faca pace.Referindu-ne la putinii soldati romani ramasi,care in schimbul vietii s-au oferit sa se predea,acestia au sfarsit fiind masacrati in chip perfid.
Campania lui Cestius Gallus.
Guvernatorul Siriei, Cestius Gallus, a luat acum comanda.
Conducand o forta de vreo 12.000 de legionari cu 1.000 de cavaleristi si aproape 15.000 auxiliari compusi din soldati pedestri, arcasi si calari, a pornit in jos pe tarm urmarind pe iudeii insurectionisti, care au fugit dinaintea lui.
Iudeii au asteptat cand el a trecut mai departe la Ptolemaida si au ucis o garnizoana de 2.500 de soldati. Cestius a mers mai departe si cand a ajuns la Iope a trecut prin sabie 8.500 de iudei. In alte orase a savarsit atrocitati asemanatoare. In Galileea, in care a trimis un detasament puternic, iudeii au fugit luptand numai cand socoteau ca pot face lucrul acesta cu succes; acolo romanii au omorat cam 2.000 dintre ei.
In toamna lui 66 d.Hr.,Cestius si-a concentrat intreaga forta in primul rand, asupra Ierusalimului.
El a sosit in timpul celebrarii Sarbatorii Corturilor si, cu toate ca era Sabat, iudeii au parasit ritualurile lor religioase si au alergat sa atace trupele lui Cestius. Spre uimirea romanilor si a iudeilor, ei au sfaramat randurile romanilor. Intr-adevar, Josephus declara ca numai un atac de flanc din partea unei forte de pedestri si cavalerie a salvat fortele lui Cestius. Peste 500 de soldati romani au fost ucisi, in timp ce iudeii au pierdut numai 22 de oameni.
La momentul acesta, Agripa a trimis o solie la iudei; reactia lor a fost de a-i ataca pe reprezentantii lui, ucigand pe unul si ranindu-l pe celalalt. Incurajat de o fagaduinta a partidei regaliste din Ierusalim de a-i deschide portile, Cestius si-a adunat trupele pentru un nou asalt si a patruns pana la zidul nordic al Templului. Apoi s-a petrecut un lucru uluitor: Cestius si-a retras trupele si s-a asezat strategic in pozitie atat de rea printre dealurile Iudeii, incat iudeii au putut sa-l atace si sa omoare vreo 5.000 de infanteristi si aproape 500 de cavaleristi, inclusiv multi ofiteri.
O acalmie in furtuna.
Infrangerea si retragerea lui Cestius a dat prilej multora din iudeii conservatori sa fuga din Ierusalim. Unii din ei s-au alaturat lui Agripa, altii au cautat liniste in locurile de la tara, iar altii au parasit tara cu totul. Pe vremea aceea crestinii au fugit din Ierusalim potrivit avertizarii lui Isus relatata in Matei 24:15-19.
Conform celor relatate de Eusebiu, istoric din secolul al IV-lea, crestinii din Ierusalim fusesera avertizati de profeti sa paraseasca cetatea blestemata si sa afle adapost in Pella in Perea inainte ca razboiul sa inceapa. Ei au folosit acum prilejul acesta pentru a se refugia.
Combinatia de dezastru in provincii si victoria neasteptata asupra lui Cestius la Ierusalim i-a determinat pe iudei ca sa incerce in cele din urma un fel de unire. Eleazar, un extremist, a obtinut comanda in cetate, in timp ce generalii au plecat sa adune fortele iudeilor din diferite regiuni.
Plin de militanţi din toate taberele politice evreieşti şi fără ajutor roman, Ierusalimul a căzut rapid în anarhie, iar extremişti religioşi evrei, celebrii deja zeloţi şi sicari au luat controlul oraşului după un scurt şi sângeros conflict civil în care i-au executat pe toţi confraţii lor care susţineau predarea în faţa romanilor şi căutarea păcii cu aceştia.
În anul 68, nebuniile lui Nero l-au făcut să piardă orice sprijin şi în cele din urmă s-a sinucis.
Galba, noul împărat, avea să fie asasinat de rivalul său, Otho, iar anul 69, marcat de lupte pentru putere avea să rămână în istorie drept Anul celor Patru împăraţi. La finele acestui an, Vespasian, eroul din Iudeea, avea să fie impus drept împărat de către legiunile sale fidele.
Noul împărat l-a numit pe fiul său, Titus, să înăbuşe cu totul revolta din Iudeea. Prevăzător, acesta a început o campanie metodică de cucerire şi distrugere a fiecărei aşezări întâlnite. Spre deosebire de tatăl său care nu dorea în mod deosebit cucerirea Ierusalimului, Titus simţise că nimicirea eficientă a poporului evreu se putea face doar după distrugerea simbolului său religios, cultural şi identitar. Campaniile şi exterminările în masă ordonate de Titus şi executate cu exces de zel de legionarii săi, sătui de clima locului şi de evreii care le asasinau camarazii din patrule şi avanposturi, i-au făcut pe mai toţi evreii să caute refugiu sub zidurile aparent inexpugnabile ale Ierusalimului.
Mare şi fatală greşeală! Dar zeloţii jubilau. Fanaticii religioși erau convinşi că Yahve îi va proteja, căci erau în apropierea templului, cel mai sacru loc din Oraşul Sfânt.
Anul 70 en
Titus şi-a început asediul cu doar câteva zile înainte de sărbătoarea Paştelui evreiesc.Pe 14 aprilie anul 70, marea cetate era deja înconjurată.In ziua de 8 a lunii Ab la iudei, la sfârşitul lui august din anul 70 e.n., Titus, fiul împăratului roman Vespasian, care de patru luni conducea asediul Ierusalimului, a poruncit întregii sale armate să se pregătească să atace Templul la răsăritul soarelui. Întâmplarea făcea ca ziua următoare să fie chiar ziua în care babilonienii au distrus Ierusalimul cu mai bine de 500 de ani în urmă.
Legiunile a XII-a Fulminata, a V-a Macedonica şi a XV-a Appolinaris erau plasate în partea de vest a oraşului în timp ce o a patra legiune, a X-a Fretensis, era pe Muntele Măslinilor. Soldaţii acestei legiuni aveau o poftă teribilă de luptă, căci fuseseră înfrânţi anterior de zeloţi. Răzbunarea plutea în aer, iar primele atacuri ale romanilor au vizat Poarta Jaffa. Apărarea cetăţii era împărţită între cele două căpetenii de război, Ioan din Giscala şi Eleazar ben Simon, doar că, în ciuda situaţiei deloc roz în care se aflau, cele două grupări au început să se lupte între ele cu rezultate dramatice, susţinătorii Iui Ioan din Giscala ajungând chiar să-l ucidă pe Eleazar.
Animozităţile dintre cele două grupări înarmate s-au sfârşit abia atunci când romanii au început să ridice rampe de acces spre ziduri. Din acel moment avea să înceteze orice milă. Nu mai era vorba de război de cucerire, ci de o adevărată campanie de exterminare şi răzbunare. Evreii care au început să fugă din oraş au fost prinşi rapid de romani şi crucificaţi în văzul celor de pe ziduri. Uneori, până la cinci sute de fugari erau crucificaţi pe zi.
În faţa acestor imagini cumplite, evreii realizau că nu mai aveau nicio şansă de a scăpa.
Cele mai înfiorătoare atrocităţi
Mulţi locuitori ai Ierusalimului erau atât de disperaţi să fugă din oraş, încât, atunci când plecau, îşi salvau averea înghiţind monedele pe care sperau să le recupereze când aveau să fie în siguranţă, departe de romani. Arătau „umflaţi din cauza foametei ca suferinzii de hidropizie”, dar, dacă mâncau, „plesneau”. Când le explodau burţile, soldaţii găseau comorile printre măruntaiele urât mirositoare, aşa că începuseră să-i eviscereze pe prizonieri şi să le caute prin intestine cât aceştia erau încă vii. Îngrozit, Titus a încercat să interzică aceste jafuri anatomice. Fără niciun rezultat: aliaţii săi sirieni care îi urau pe iudei şi erau detestaţi de aceştia au savurat aceste jocuri macabre. Actele de cruzime comise de romani şi de rebeli în interiorul zidurilor oraşului sunt comparabile cu cele mai înfiorătoare atrocităţi din secolul XX.
Asediul continua, fără însă ca romanii să forţeze nota. Nici nu aveau de ce, bolile, foamea şi setea celor din Ierusalim conlucrau pentru căderea cetăţii.Pe la mijlocul verii, în timp ce pe dealurile arse de soare au răsărit păduri de cadavre crucificate năpădite de muşte, sentimentul morţii iminente domina oraşul, pradă unui fanatism implacabil, unor capricii sadice şi foametei mistuitoare. Bande înarmate jefuiau pentru a face rost de mâncare. Copiii înhăţau bucata de pâine din mâinile taţilor; mamele furau de la gura propriilor copii. Când vedeau uşi ferecate, războinicii, crezând că acolo erau ascunse provizii, le spărgeau şi obligau victimele să spună unde ascund grâul, înfigându-le beţe în rect. Dacă nu găseau nimic, deveneau de o „cruzime şi mai barbară”, de parcă ar fi fost „înşelaţi”. Chiar dacă mai aveau hrană, omorau şi torturau din obişnuinţă, pentru „a-şi exersa nebunia”. Ierusalimul era bântuit de o vânătoare de vrăjitoare, căci oamenii se denunţau unii pe alţii ca trădători şi tăinuitori de hrană. Niciun alt oraş, reflecta martorul Iosif Flavius, „nu a îngăduit vreodată asemenea nelegiuiri şi nicio altă epocă nu a dat o generaţie care să facă atâtea ticăloşii, de la începutul lumii”.
Tinerii rătăceau pe străzi „ca nişte umbre, umflaţi din cauza foamei, şi cădeau morţi unde îi răpunea suferinţa”. Unii oameni ţineau morţiş să-şi îngroape membrii decedaţi ai familiei, în timp ce alţii erau atât de nepăsători, încât îi îngropau cât încă respirau. Foametea devora familii întregi. Ierusalimiţii îi vedeau pe cei dragi cum mor „cu ochii uscaţi şi gurile deschise. O linişte adâncă şi un fel de noapte a morţii a cuprins oraşul” — iar cei care piereau o făceau „cu ochii aţintiţi asupra Templului”. Pe străzi erau mormane de cadavre. Curând, în ciuda obiceiului iudeilor, nimeni n-a mai îngropat morţii în această imensă casă mortuară. Poate că Iisus Hristos prevăzuse toate acestea când a prezis venirea Apocalipsei, spunând „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Uneori, rebelii se mulţumeau să arunce cadavrele peste ziduri. Romanii le lăsau să putrezească în grămezi cu miros greu.
Situaţia avea însă să se schimbe destul de curând. Sătui de obstacolele reprezentate de cele patru ziduri de apărare, romanii au construit turnuri mobile de asalt. Acestea erau mai înalte decât zidurile şi le permiteau astfel legionarilor să arunce suliţe, săgeţi, pietre şi proiectile incendiare peste apărătorii zidurilor, care erau nevoiţi să se ferească. Tactica s-a dovedit a fi una deosebit de eficientă, căci, în timp ce apărătorii se fereau de proiectile, alte echipe de legionari puteau folosi în siguranţă devastatorii berbeci de asalt. Din acel moment, nu a durat mai mult de 15 zile până când o parte din ziduri s-au prăbuşit. Evreii s-au regrupat în spatele penultimului zid. Titus a ordonat un asalt concentrat asupra punctului slăbit al apărării, iar evreii au fost capabili să se lupte doar pentru alte patru zile, căci, într-a cincea, şi penultimul zid avea să se prăbuşească.
Timp de câteva luni de zile, Titus Flavius, fiul lui Vespasian şi viitor împărat roman, a asediat eficient oraşul reuşind să distrugă toate zidurile înconjurătoare. Era o mare lovitură, în special una psihologică, pentru evrei. Oraşul lor, centrul lor civilizaţional şi religios, pe care îl credeau sfânt şi de necucerit, era în pragul dezastrului. În data de 14 iulie, câţiva prizonieri evrei i-au mărturisit lui Titus că marii preoţi ai templului s-au văzut nevoiţi să întrerupă sacrificiile şi slujbele zilnice, iar acest amănunt i-a demoralizat puternic pe ultimii apărători ai oraşului cetate.
În timpul ultimelor etape ale asaltului romanilor, zeloţii conduşi de Ioan din Giscala apărau marele templu, iar sicarii lui Simon Bar Giora apărau centrul oraşului. Peste ei avea să se reverse furia legionarilor, furie pe care Titus, sătul de rebeliunile evreieşti, nu a căutat deloc să o tempereze. Pe 10 august, legionarii au intrat în sfârşit în oraş, ucigând pe oricine încerca să le opună rezistenţă. În aceeaşi zi, legiunile au ajuns la cel mai sfânt loc al evreilor – Marele Templu, pe care l-au incendiat pe loc. Sfânta Sfintelor şi altarul erau profanate, iar legionarii îi omorau pe evrei chiar acolo. În mod miraculos, circa 6.000 de femei şi copii au fost cruţaţi, doar pentru a fi trimişi în sclavie.
În timpul zilelor următoare, romanii au distrus arhivele oraşului şi clădirile unde se întrunea Sanhedrinul. Apoi au descins în centrul vechi unde ultimii războinici evrei supravieţuitori încercau să se ascundă în tuneluri. Acolo, romanii i-au prins şi pe organizatorii apărării, pe căpeteniile Ioan şi Simon, pe care i-au trimis în sclavie. Pe 8 septembrie, Titus era stăpân deplin pe ceea ce mai rămăsese din mândrul oraş de altădată: nişte mormane de dărâmături fumegânde şi grămezi de cadavre.
Sinuciderea in masa-Masada
În anul 73 al erei noastre, 960 de membri ai comunităţii evreieşti -Sicarii,şi-au dat seama că nu mai au nici o speranţă, şi au hotărât că este mai bine să se sinucidă decât să cadă în mâinile romanilor care, cu siguranţă,i-ar fi ucis. Se aflau acolo 960 de bărbaţi, femei şi copii. Deoarece sinuciderea era interzisă în această religie, au fost traşi la sorţi câţiva bărbaţi care să-i omoare pe toţi cei asediaţi.
La sfârşit, când aproape toţi muriseră, supravieţuitorii (călăii) au tras la sorţi zece oameni care să-i omoare pe cei rămaşi. Fiecare victimă s-a întins la pământ, îmbrăţişându-şi familia deja moartă, şi şi-a oferit gâtul pentru a-i fi tăiat. În final a mai rămas un singur om care, după ce s-a asigurat că toată lumea murise, şi-a înfipt sabia în corp, căzând alături de familia sa.Totuşi, două femei şi cinci copii s-au ascuns şi nu au fost omorâţi, astfel că au putut povesti mai târziu cele întâmplate.
Istoricul Josephus mentioneaza in cronica sa,faptul ca soldatii romani,la vederea acestei imagini dramatice,au plans,dorind ca acei evrei sa fi avut o alta soarta.
Triumful lui Titus
În timpul întoarcerii spre Roma, Titus şi legionarii săi erau fericiţi şi serbau triumful în opulentul stil roman. Atât Titus, cât şi soldaţii au mărşăluit în urale pe străzile Romei, într-o procesiune halucinantă care a culminat cu pedepsirea celor doi rebeli evrei. Simon a fost executat pe loc, iar Ioan a fost condamnat să fie închis pentru tot restul vieţii sale. Vasele sacre în care preoţii puneau Pâinea lui Yahve, masa lui Yahve, menorah cea mare, precum şi restul obiectelor de cult din templu au fost prezentate ca trofee de război şi purtate triumfal pe străzi în strigătele mulţimii. Nenumăratele comori depozitate în templu au fost topite, pentru ca romanii să facă din ele monede aniversare pe care au inscripţionat mândri „Judea Capta” (Iudeea cucerită). În plus, evreii au fost forţaţi să plătească o taxă specială – aşa numita Fiscus Judaicus.
În timpul celor aproape patru ani de război, romanii au dat cea mai cumplită lovitură evreilor, o lovitură din care aceştia nu şi-au mai revenit niciodată la ceea ce erau înainte de revoltă. Romanii au luat peste 97.000 de prizonieri care au ajuns sclavi. Mii de evrei au fost obligaţi să devină gladiatori şi să moară în arene, în lupte cu fiare sălbatice şi cu gladiatori profesionişti. Cei care au fost dovediţi ca fiind infractori au fost arşi de vii, iar restul sclavilor bărbaţi au fost trimişi în Seleucia unde au trebuit să sape tuneluri. Însă grosul prizonierilor a fost dus la Roma unde aceștia au fost forţaţi să construiască Forumul Păcii şi Colosseumul. Menorah cea mare şi Tablele Legii ale lui Moise au fost expuse în Forumul Păcii, unde au rămas până când nu s-a mai ştiut nimic de ele.
În faţa cartierului evreiesc din Roma a fost construit un arc în onoarea lui Titus, un altul a fost construit în faţa Forumului Roman, unde poate fi văzut şi astăzi, primul fiind distrus în perioada Evului Mediu.
În străvechea tradiţie evreiască, templul era văzut drept indestructibil, era perceput ca o manifestare fizică, palpabilă, a puterii şi prezenţei lui Dumnezeu, precum şi o legătură dintre Dumnezeu şi poporul Său. După distrugerea lui de către romani, evreii au căutat o explicaţie tradiţională în urma căreia au concluzionat că evenimentele petrecute au fost o pedeapsă pentru păcatele lor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu